…Lângă zid stătea bătrânul, demnul bătrân al dimineților mele.

Zidul se continua neted dintr-o clădire, a unui spital poate, căci printr-o ferestruică de la subsol, zăbrelită, zăream în etajere maldăre de cearșafuri și de-acolo venea un abur sur și uneori barbotarea unor voci. Însă bătrânul stătea mai încolo, lângă zid: scund, destul de bine îmbrăcat pentru o asemenea vreme, cu palton și căciulă cu margini, ca la vreo șaptezeci de ani, nu mai mult, totdeauna în picioare, foarte lângă zi, cu mâinile în buzunare.

Am spus că bătrânul era scund, însă lat în umeri, dar așa mi se părea mie, pentru că dura mult timp până ce treceam de el. Uneori îi dădeam un leu. Alteori nu.

Plecam de acasă și știam că bătrânul va fi acolo, lângă zid – rareori se întâmpla să lipsească, l-am văzut acolo doi ani la rând, adică două ierni la rând, căci numai iarna își făcea apariția, în zori, niciodată după ce se lumina bine de ziuă – și niciodată nu știam, până în ultimul moment, dacă am să-i dau sau nu moneda.

Numai în ultima clipă scoteam mâna din buzunar (era mai mult o acțiune pe cont propriu a brațului), iar el, atent și prompt, întindea mâna și îi strecuram în palmă bănuțul.