Supremația experienței. Conservatorismul anglo-saxon

„Conservatorismul pragmatic, conservatorismul lui David Hume, Edmund Burke şi, în secolul XX, al lui Michael Oakeshott, se deosebeşte profund de reacţionarism şi de ultraconservatorismul virulent. Un conservator pragmatic este un om care gândeşte fără mituri călăuzitoare şi fără adevăruri absolute, ce confiscă şi paralizează inteligenţa; este un adversar, şi nu un adept, al utopiilor inverse, care aspiră la restaurarea trecutului.

El este un adept al moderaţiei şi al gradualismului – nu pentru că ar avea oroare de schimbările profunde, ci pentru că ştie că nimic important, înrădăcinat într-o formă de viaţă omenească, nu poate fi schimbat brusc. Se comite adesea o confuzie între conservatorismul pragmatic şi radicalismul de dreapta.

Dar este vorba de o eroare de neiertat, căci cele două forme ale Dreptei se opun diametral: „Ostilitatea faţă de radicalism, ostilitatea neîncetată, implacabilă, este definiţia esenţială a conservatorismului” (Robert Cecil, Marchiz de Salisbury).