„…A ține jurnal, a nu fi singur sub canonadă. A duce în cârcă trupul cu multe răni al unui camarad, toate sîngerînde…

El mai trăia în momentul când l-ai aburcat în spate, dar nu mai părea în simțiri. Înaintezi prin viscolul de gloanțe și schije, dintre care unele adorm scurt în carnea lui densă. Cel puțin așa crezi, cel puțin așa nădăjduiești – că loviturile nu s-au oprit în tine. Dar poți fi sigur?

Prin canonadă înainte, sau cine mai știe încotro, sînge a curs și se mai prelinge încă din trupul prietenului, sau și dintr-al tău? Greutatea lui te deznoadă, îi simți căldura… Mai trăiește oare?

Întrebarea nu are nevoie de răspuns, oricum n-ai să te debarasezi de stârvul lui: te-a apărat și o să te mai apere de lovitura mortală. (El, camaradul, el, jurnalul.) Și de văzut cine dintre noi mai supraviețuiește, vom vedea la urmă, îți spui.” / Ion Lazu