Discursul acesta îndrăgostit este structurat din termeni care aparţin filosofiei sau esteticii, fiind grefat pe structura de discurs a celui mai prestigios mit al poeziei: mitul lui Orfeu şi Euridice. Acest mit reprezintă cadrul unei fenomenologii a căutarii şi cunoaşterii Fiinţei, care aruncă o lumină în adâncul fenomenologiei Operei.

Autorul porneşte de la premiza că sensul unei opere nu poate fi căutat şi cunoscut decât în orizontul Fiinţei.

Poezia lirică la care se restrânge demersul teoretic şi critic al lucrării poate vorbi nu numai despre prezenţă, ci şi despre absenţa Fiinţei, altfel spus, atât despre ce este, cât şi despre ce nu este Fiinţa. Orice fenomenologie devine, în cele din urmă, ontologie. Periplurile hermeneutice sunt făcute prin opera unor poeţi ca, bunăoara, Eminescu, Barbu, Arghezi, Nichita.