Poezia sapiențială a lui Nicolae Mareș este o mărturisire, despre noi, despre existenţă şi moarte, despre veşnicie şi efemeritatea proiectată în orice punct cardinal, „de magma înfierbântată a pământului”. Lirica sa nu este deloc festivistă, pedantă şi idilică, ci e o poezie în haine „prozaice” de lucru, fără podoabe şi zorzoane stilistice, dar admirabilă în nuditatea, francheţea şi robusteţea ei simplă, fără a fi simbolistă... În poezia lui fiecare sentiment are un gând care îi dă profunzime şi fiecare gând un sentiment care-l luminează. E o lirică sapienţială, cu formulări gnomice, de proverb isteţ, e o mărturisire sinceră, nu declaraţie retorică nestăpânită, chiar când e vorba de dragoste... E o poezie în care sunt îngemănate gânduri cu nuanţe filosofice şi simţiri sincere, care curge firesc din viaţă precum răşina din trunchiul bradului, e o meditaţie gravă despre firea umană şi soartă, ca o moira grecească ori un fatum latinesc din viziunea atâtor poeţi ai Antichităţii şi din Sfânta Scriptură, o meditaţie despre ceea ce suntem şi probabil vom fi.