Răzbunarea barbarilor… s-a născut dintr-o emoţie deopotrivă individuală şi colectivă. Impulsul poietic iniţial al răzbunării noastre a trădat, ca întotdeauna, o emoţie mai degrabă exterioară temei – reacţia unui om de cultură singur la nerecunoştinţa/ tăcerea/ răceala/ autismul Cetăţii (tomitane) faţă de cea mai solidă voce poetică, literară, culturală a ei, funcţională deopotrivă în registru simbolic/ mitic şi în viaţa diurnă reală, actuală, a Tomisului.

Singurătatea iniţială s-a convertit ulterior în emoţie colectivă, iar această emoţie construieşte semnul şi sensul acestei cărţi, dincolo de borna paradigmatică ce însoţeşte demersul nostru – împlinim (cel mai probabil în 2017) două milenii fără Publius Ovidius Naso şi pregătim împreună intrarea în cel de-al treilea mileniu fără el. Publius Ovidius Naso se va fi simţit aici, într-un spaţiu care are priceperi rafinate (perverse?) în a-şi cultiva excesiv virtuţi etniciste (chiar izolaţioniste), singur printre străini. Volumul nostru este, din această perspectivă, un semn al străduinţei de convertire a solitudinii sale culturale în solidaritate, o probă a întâlnirii emoţiei noastre cu textul său. Ştim dintotdeauna că nu există cultură în afara întâlnirii emoţiilor, chiar dacă ratăm mereu şansele de a le figura sau ceti; iar noi, românii, descinşi semiotic din lira lui Orfeu, avem motive să o ştim mai mult chiar decât alţii…

Dorin Popescu